Descrie ce faci în maximum trei propoziții, nu titlul tău oficial, ci impactul real pe care îl ai în viața oamenilor cu care lucrezi.

Îi ghidez pe oameni, în special pe femei, să se întoarcă la ele, dincolo de zgomot, frică și rolurile pe care le-au învățat să le joace. Creez spații în care adevărul poate fi văzut fără judecată și în care claritatea apare natural. Pentru mine, transformarea nu înseamnă să devii altcineva, ci să îți amintești cine ești cu adevărat, cine ai fost înainte ca alții să te convingă că nu ești suficient: un spirit creator venit să trăiască o experiență proprie a existenței, care undeva pe drum a uitat de visul lui. Practic, transform confuzia și risipirea de timp, bani și energie în claritate pentru o viață trăită cu sens. Și pentru că sunt skipper, o să vă spun ceva ce am învățat pe apă. Nu poți controla valurile. Poți controla doar timona și velele. Cei mai mulți dintre noi trăim ca o barcă purtată de valuri: în al nouălea cer la o veste bună, prăbușiți la prima critică. Astăzi vorbesc despre cum pui mâna înapoi pe timona vieții. Și ca să romantizez totul, o bună parte din experiența mea vine din faptul că, în activitatea de zi cu zi, vând rulmenți și soluții tehnice pentru industrie.

Ce ar surprinde pe majoritatea oamenilor dacă ar afla despre tine?

La 16 ani lucram deja ca și copywriter într-o agenție de publicitate locală. Tot pe atunci mi-a fost scăzută nota la purtare după un conflict cu profesoara de psihologie, iar ca răspuns, manifestul meu de atunci a fost un citat din Dostoievski: „Până aici pantomima se desfășoară fără cusur, gesturile sunt corecte și corespund întocmai acțiunii. Te cuprinde mirarea văzând cum acești actori improvizați își interpretează cu atâta iscusință rolurile de o clipă și fără să vrei te gândești: câte forțe și talente se irosesc zadarnic într-o viață!”

Apoi am intrat la facultatea de Comunicare și Relații Publice, și am renunțat după anul doi, „forțată de circumstanțe financiare”, îmi spuneam atunci. Pentru generația mea, asta sună a eșec. Am înțeles mai târziu că de fapt am ales experiența înaintea diplomei și a garanțiilor, iar viața avea pregătit oricum ceva mai bun pentru mine. Dacă aș fi terminat, cu siguranță aș fi ajuns în politică.

Și ca să închei cu ceva complet neașteptat: nu suport buchetele de flori. Mi se par o iluzie, arată vii, dar nu mai sunt. Și mirosul de lavandă mă deprimă.

A existat un moment specific, o zi, o conversație, un număr din cont, când ai știut că nu mai poți face altceva. Ce s-a întâmplat?

În septembrie 2011, am renunțat la facultate, la religia în care crescusem, la reputația pentru care muncisem și, odată cu toate acestea, la multe relații și certitudini. Aveam 20 de ani când l-am cunoscut pe partenerul meu, László. El avea 35, iar compania lui tocmai intrase în faliment. În loc să fug, am ales să rămân, oricum ar fi fost. Mereu am avut o afinitate pentru justiție și nu m-am dat la o parte în fața acestei incertitudini. Ne-am unit forțele și am pus la bătaie tot ce aveam: resurse, abilități, timp, energie și am reconstruit împreună. 15 ani mai târziu deținem o companie respectabilă, recunoscută pentru soluții tehnice profesionale la nivel național și o relație care a trecut prin mai multe furtuni decât mi-aș fi imaginat că ar fi posibil la douăzeci de ani. Suntem și skipperi profesioniști amândoi, iubitori de mare și de munte în egală măsură.

Privind în urmă, înțeleg că cea mai importantă lecție nu a fost despre business, ci despre identitate. A fost un drum lung și aparent costisitor. Dar am înțeles, în sfârșit, că realitatea mea nu se va schimba atâta timp cât mă folosesc de durere și de trecut pentru a-mi defini identitatea.

Fata care eram atunci, mereu o purtătoare de stindard, a pus bazele femeii care sunt azi: antreprenor, skipper și terapeut. Acum am o busolă mai precisă și un echipaj minunat alături pentru care sunt profund recunoscătoare. Totul a meritat și accept această experiență exact la prețul cu care a venit la mine.